MIHAIL SADOVEANU
- se naşte la 5 noiembrie, 1880 , la Paşcani - 19 octombrie, 1961
Mihail Sadoveanu a fost un explorator înrăit al istoriei neamului, pe care a transcris-o în opera sa, motiv pentru care a fost numit de George Călinescu „Ştefan cel Mare al literaturii române”.
„Ceahlăul prozei româneşti”, după cum l-a numit Geo Bogza, a ştiut să se bucure de natura al cărei fin observator era, dar şi de viaţă, pur şi simplu.
Părinţii: Alexandru Sadoveanu (avocat) şi Profira Ursachi (fiică de răzeşi scăpătaţi, Verşeni)
Studii:
Primare: şcoala din Paşcani (învăţător Mihai Busuioc, prototipul dlui Trandafir);
Gimnaziale: gimn. „Alecu Donici”, Fălticeni;
Liceale: Liceul Naţional din Iaşi;
Universitare: Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti (incomplete)
Famila:
- Soţia: Ecaterina
- Soţia: Valeria Mitru (1941-1961)
- 11 copii
Debutul:
Literar: revista umoristică Dracu din Bucureşti (schiţa Domnişoara M... din Fălticeni şi alte versuri, pseudonimul Mihai din Paşcani;
Editorial: 4 volume:
- Povestiri,
- romanul Şoimii,
- Dureri înăbuşite
- Crâşma lui Moş Precu (nuvele)
Distincţii şi premii:
- Premiul Academiei Române;
- membru al Academiei Române (1923)
- Doctor Honoris Causa al Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza” Iaşi (1937)
- Premiul Lenin pentru Pace (1961)
pentru mai multe informaţii, accesează: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mihail_Sadoveanu
foaia matricolă pentru clasa a III-a, şcoala Dlui Mihai Busuioc
Sursa: http://drumliber.ro/casa-memoriala-sadoveanu-casa-dintre-tei/
L-am cunoscut pe Sadoveanu...
„Pe Sadoveanu îl iubeam şi-l preţuiam ca pe un monument de care te apropii cu respect, dar şi cu o anumită distanţare: mi se părea (vai, tristă prezumţie – dar mă găsesc la ceasul mărturisirilor) că „se repetă”… şi că lumea lui, universul lui artistic se cufundă treptat în negura timpurilor şi în zona admiraţiei cultural-istorice.
Mult mai târziu am înţeles, am simţit, cu ruşine şi indulgenţă faţă de rătăcirile vârstei, că puţini au fost scriitorii români a căror operă să fi rămas atât de durabilă, atât de modernă şi atât de fertilă, că Sadoveanu e singurul scriitor român care a lăsat în urma lui o operă, un univers, ca Dickens, ca Balzac, ca Dostoievski. Dacă Johann Sebastian Bach e „monoton” şi „se repetă”, atunci şi Sadoveanu, da. Şi, cu trecerea anilor, am mai înţeles ceva: că opera marelui moldovean cere iniţiere şi abia după aceea infinitele ei faţete, mereu altele („tot alte ape cântă aceluiaşi pârău”), recompun una dintre cele mai cuprinzătoare deschideri asupra spiritualităţii româneşti…” Titus Popovici
„Cine nu-l cunoștea decât din liniștita lui livadă de la Fălticeni, atuncea când îl vizitase pe fugă, într-o vară, nu plecase cu un conu’ Mihai blajin și zâmbitor, un prisăcar bon-om, care în orele lui libere aruncă slove pe hârtie?
Alții, care îl cunoscuseră pe stradă, la Teatrul Național, la Uniunea Scriitorilor ori la vreo altă instituție, rămaseră încredințați că Sadoveanu e un urs mare și posac, de care e mai bine să nu te apropii prea din cale afară.
Unii, ce avuseseră prilejul să-l întovărășească, o dată, la vânat, spuneau:
– Cum? Sadoveanu? E cel mai agreabil tovarăș de snoave și petreceri!
Cei care îl văzuseră doar pe la șezători literare, citind ori cuvântând pe scenă, ziceau:
– Mare actor!…
Pe când cei care îl citeau și nu-l știau decât din poze, clădiseră din el un fel de monument rece, străin, inaccesibil. Pentru aceștia, capul lui de leu cu ochi senini și visători era un fel de idol împresurat de cețuri și de taine.”
,,Tata avea pe umeri pelerina italienească cu falduri largi, grea de cuvinte, fraze, virgule şi puncte.
Mi-nchipui că de-ai fi scuturat-o, ar fi căzut din ea pasaje din viitoarea-i carte, aşa cum cad în mai din vişini.” Profira Sadoveanu
